Diana Stoleru

       Mă gândeam câte lucruri au început de la un click.  Desigur, eu sunt aia care, la întrebarea “există viaţă fără internet?”  va cere completări cu “definiţi, vă rog, viaţa”.  Cum, în cazul subsemnatei, viaţa incorporează foarte multe click-uri, puteţi, la fel de bine, să folosiţi timpul într-un mod mai util decît explicând dependenţilor cum e muuult mai bine fără net.  De exemplu, aţi putea petrece ~ 100 de minute văzînd Bună, ce faci? -  filmul lui Alexandru Maftei, cu un scenariu scris de Lia Bugnar. Savuros comic de situaţie,  proaspăt, real, românesc (dar de data asta, de BINE, nu de rău)

Dacă ati avut măcar o dată in viată parte de  ASL PLS, filmul ăsta vorbeşte pe limba asta, adică in “arhaisme” din chat-rooms.

Cuplul, peste care s-a aşezat praful plictisului cuviincios, descoperă dragostea online. Gabriel şi Gabriela sunt puşi în oglinda şi rotiţi unul în jurul celuilalt, se re-îndrăgostesc unul de altul, trădîndu-se, în acelaşi timp. Vladimir, fiul cuplului, e extrem de amuzant in trecerea sa de la dorinţa de a deveni actor de filme porno la rolul de “vocea conştiinţei” pentru părinţii lui, cu escală de îndrăgostire de tocilara clasei. Cumva, o poveste foarte bine scrisă, despre “ruşine”, cu personaje convingătoare.

Posibil să fie ciudat, însă eu mi i-am imaginat pe ai mei intr-o situaţie precum cea din Bună, ce faci?  M-am amuzat, niţel speriată de ideea “şi dacă descoperă babacii internetul ?”.

Mulţumiri Cristinei Bazavan  pentru un final de 1 martie exact aşa cum mi l-am căutat

Recomand sa va uitati la ce ma uit eu, adica la Curb Your Enthusiasm. Cu Larry David, creat de Larry David. Adica tata lu’ Seinfeld – the series

Oftez de aseara intruna… Ce amor, ce Roma, ce monede in fantana…..Nimic nu ma mai multumeste!

Vreau fotoliu cu butoane care sa inteleaga printr-o mangaiere usoara ce imi doresc eu. Vreau fotoliu cu spatiu muuuult, in care sa ma pot cuibari, la o adica, daca ma sperie imaginile de pe ecran. Vreau fotoliu care sa ma maguleasca cu ale sale cotiere, care nu reprezinta o granita de impartit cu vecinul/vecina!

Aseara, Hotcity si Forum Film au luat un manunchi de mandre din online si au declansat “marea imprietenire” la feminin, cu rasfat VIP.  Din pacate eu am ajuns un pic prea tarziu ca sa apuc sa ma bucur de tot ce s-a cotcodacit la noi in cuibar. De altfel, inteleg ca doamnele mele au avut parte de prajiturele cu ravase, pe care sunt sigura ca le-as fi apreciat maxim, caci aveam ceva centimetri in plus la urechi, de foame… Daaar, am primit  bratara care povestea despre superstitii, pe care le-am rontait  (ca garnitura la mancare), cu Elena, imediat dupa film. Bratara a scapat nerontaita.

Mentionez ca When in Rome a inceput foarte bine, cu trailer-ul de la Letters to Juliet. Sunt convinsa ca dupa o siroposenie, cel mai bun mod de a te drege e sa o incerci pe a doua. A,  ma si gandesc sa inveselesc seara unui  “norocos” cu ocazia asta!

Mai mentionez ca intr-un film de 91 de minute, care te monteaza din titlu sa vezi romantismul la Roma, poti vedea Roma fix ca in cartolinele vandute in Piazza Venezia: 5 cadre cu monumentele de referinta din oras, plus o fantana inventata (cica a dragostei). Bernini si Borromini sunt sigur invidiosi in clipele in care nu se tavalesc de ras.

O replica  ce mi-a placut teribil:  You never lived until you loved in Rome.  Intrucat eu cam stiu despre ce e vorba, va sfatuiesc sa nu calcati in Roma fara sa fiti indragostit, caci e ca si cand ai savura pepene fara gust.

Asadar, actiunea filmului se desfasoara in cea mai mare parte in New York , cu un prim plan pe muzeul Guggenheim, care e tapetat cu lupi impaiati si suspendati (ma scuzati, mi-a scapat simbolismul decorului aici!).   Nu mi-a scapat insa un detaliu foarte important:  pantofii albastri sunt de mare exceptie, cu tot cu cei 12 cm de toc, pe care nu inteleg cum se dansase pe intuneric. Mi-a mai placut si replica monumentala a lui Danny de Vito, in incercarea de a cuceri o femeie: There is not an emotion on Earth that cannot be expressed though sausage.

In fine…nu va bateti capetele, intelegeti mai multe daca vedeti filmul…

Executat portia de film la cinematograf. Raportez ca, spre dezamagirea gastii, nu am adunat floricele din par de data asta. Mai raportez ca romanul se calca pe cap cu tot restul puhoiului adunat sa vada Alice in Tara Minunilor. Sali pline, coada la bilete, coada la crantanele, coada la  lift, coada la mancare, coada la eliminarea mancarii…coada cam peste tot. Care ziceati ca-i criza? La mall este o criza teribila! De spatiu!

Data trecuta cand am scos baietii la film, am vazut si afisele cu Alice si ne-am spus ca mergem sa ne 3D la el impreuna. Si baietii nu s-au dus la meci, au mers la film si am vazut-o pe Alice, care tare greu s-a mai decis, frateeeee, daca sa se bata sau nu cu balaurul, sa se marite cu pocitania aia de petitor au ba ( e roscat, dintos si are o digestie proasta — cate secunde iti ia sa spui NU??) , sa-i spuna sau nu posibilei soacre ca e o naspeta snoaba. Adica, sa va explic…

Mi-e draga povestea asta de cand aveam mai putini ani decat degetele de la o mana. Niciunde in carte nu am simtit-o pe Alice ca fiind o nehotarata. Daca vrea Tim Burton sa ma convinga ca, odata crescuta, Alice isi calculeaza deciziile cu sublerul….protesteeeeez! Alice cea mica era mult mai hotarata si cred ca avea ceva mai multa personalitate. Alice cea mare e cam lipsita de vlaga si oricat si-ar suprapune exceptionalul Palarier (Johnny Depp) vointa peste (im)personalitatea ei, tot nu o creioneaza multumitor.

M-am hotarat ca o parte foarte faina a filmului este coloana sonora a lui, un factor de decizie in favoarea mersului la cinema. Am descoperit  Her Name Is Alice, de ShineDown…si cam asta ascult pana se hotaraste si Alice ce vrea sa mai faca….sa se intoarca sau nu in Tara Minunilor

E un film pe care nu-l pot defini decat ca extrem de inteligent. E “all in one”.
Vedeti The Invention of Lying!

Ma duc sa vad Amintiri din Epoca de Aur. Amintirile altora, ca eu am doar particule de amintiri de atunci.

Ia sa vedem… Aveam vreo 4 ani si eram mandria uneia din putinele familii din bloc detinatoare de TV. Aveam si radio, pe care maica-mea il tinea ascuns intr-o debara, intre surubele, cuie, ciocane, borcane de muraturi, icoane, etc. Radio-ul glasuia uneori in franceza, eu pricepeam cate ceva (multam maica-mii!) si parintii mei se dadeau pe langa micul aparat ca si cand era gaina cu ouale de aur.
Intr-o buna seara, una din vecinele cu descendenti de seama mea a venit sa-si dezlipeasca odrasla din fata TV-ului nostru. Ne uitam la desene animate, care au fost intrerupte brusc de inceperea celui de-al X-ulea congres al partidului…erau multe XXX-uri asociate cu cele congrese, nu le numara nimeni…

In timp ce vecina statea in usa, s-a trezit revolta in mine si am exclamat pret de 4 ani nervosi si vreo 10 kg de om ca “Ileana este proasta ca nu ne lasa sa ne uitam la desene”. Palma care mi-a lovit obrazul, din senin mi-a ramas imprimata in creier. Taica-meu ma “corecta” public, sa nu cumva sa ne reclame vecina la Securitate…

Odata ce a iesit vecina din casa, mi-a cerut iertare pentru palma…Dar eu o simteam tot acolo, inca in creierul meu….Si inca mai cred ca Ileana era proasta gramada…

O chestie stranie insa, eu nu-mi amintesc nicio melodie misto din vremea aia, nici macar de la radio-ul ce vorbea franceza…Dar poate gasesc ceva in Amintirile lui Mungiu.

Amintiri Din Epoca De Aur – Tovarasi, Frumoasa E Viata! (trailer) – More free videos are here

Un dud mare intr-o gradina unde se simte miros de Mana Maicii Domnului. In jurul lui…e Bucurestiul.
Pe niste stradute apropiate pavajul e de granit. Piatra e neagra si se spala frumos cand ploua. Atat de frumos, incat dudul, de la inaltimea sa, se oglindeste in strada. La capatul pietrelor negre se gasesc ziduri. Unele s-au dilatat si se rasfira in directii divergente, provocand astfel carii mari in tencuiala, altele au “litera stacojie” sub forma de bulina cu mesaj de “nu mai esti ce-ai fost odata”.
La Dud nu se aude nimic rau.

In jur sunt alte stradute vechi, unde timpul nu are aceeasi densitate ca peste 700 m mai departe. Acolo sunt batrani, unii de o gratie ireala, care se saluta cu plecaciuni. Acolo…e posibil sa mai fie inca istorie vie.

Mai incolo, catre centrul vechi, e sentimentul de “ce minune ar putea fi…daca…”. Si va fi, sunt sigura! Si apoi strazile din zona Eroilor, casele inalte, florile blonde de la fereastra, iata-le…

From where the streets have no name

Pe mine nu m-a adoptat orasul asta, ci eu l-am adoptat pe el. Nu de mila ca era mai amarat si pierdut, ci pentru ca asa s-a nimerit sa ne intalnim candva, demult, unul dintre noi mai tanar (eu), unul mai in varsta (el), unul sa caute povesti (eu), unul sa fie cladit pe ele (el). Eu am ales sa bucuresc, fix in ziua cand m-am intors pe calcaie si am vazut Ateneul. Apoi am mai vazut a patra fereasta, de la stanga la dreapta, ultimul etaj, in cladirea veche de langa Ateneu. Asta mi-a spus ca sunt acasa.

Maine incepe sarbatoarea Bucurestiului si se mai termina abia pe 20 Septembrie, deci daca vreti sa bucuriti, iata aici cam ce ar fi de facut.

18 povesti de dragoste.
Mi-e greu sa ma decid care imi place cel mai mult, dar port una dintre ele cu mine, mereu, ca pe o amintire personala, desi e doar parte dintr-un film. Puteti ghici voi care…sau poate va spun eu dupa ce revad pentru a nu-stiu-cata-oara “Paris, Je T’Aime”, in seara asta, in parcul Bazilescu.

Paris, Je T’aime Trailer – The best bloopers are here

Later Edit: Imi plac mimii. Povestea lor mi se pare cea mai reusita din punct de vedere estetic.
Uit orice cu filmul asta…si iar imi vine sa imbratisez pe toata lumea la finele lui. Imi dau seama cate clipe potentiale de dragoste trec irosite prin viata asta. Uneori, ca in aceasta seara, imi pare rau de ele.